Orice femeie are momente când se simte captivă în cel mai înalt şi singuratic turn. Viaţa ei este searbădă şi monotonă, repetitivă şi plicticoasă, ca un pod peste un râu secat. Nimic nou nu se îmtâmplă, rutina şi oboseala punându-şi amprenta pe fiecare clipă şi pe fiecare vibraţie a sufletului ei. Cu toate astea sunt şi momente când un zâmbetspion îi înfloreşte pe faţă fără ca măcar ea să îşi dea seama de asta.

O amintire ca o adiere de vânt îi răsfiră părul lung şi îi trezeşte simţurile la viaţă. E doar o impresie, dar parcă ceva viu, ceva real se întâmplă din nou şi asta o îmbujorează ca pe o adolescentă. Da, e amintirea acelor zile petrecute la Paris, în care s-a simţit precum Joan întâlnindu-l pe Ravic în acea cafenea în care beau împreună calvados în mirosul îmbietor de trabuc.

pictura-paris6773073

Poate că a fost doar un vis, poate că niciodată nu a fost pictată de vreun pictor romantic, acolo, la Paris, poate că niciun picior de al ei nu a păşit pe străzile din oraşul luminilor, în care arta şi-a găsit izvor şi muză. Poate că e doar fum, dincolo de el continuând să existe aşteptări şi speranţe, întâmplări ce pot fi scrise cu tocul pe o hărtie sau cu pensula pe o pânză.

Poate că e doar o postare pentru jocul lui Eddie, sau poate că e chiar ceea ce simt acum 🙂

2 Thoughts to “Nostalgie”

  1. Te citesc, „deci exist”! 🙂
    Nu-m plac captivitatile, mai ales cele pe care ni le construim noi insine. Si uneori o facem cu simt de raspundere. 😀
    Zile frumoase sa ai, pline de libertate! 🙂

    1. Atena

      Pai trebuie sa facem totul cu simt de raspundere, inclusiv pe cele care nu ne fac tocmai bine :)) Multumesc de vizita si te astept cu drag pe bloguletele mele de cate ori gasesti ceva care sa merite citit 🙂

Lasă un răspuns