Să privești toamna în ochi

nu e tocmai simplu.

E ca atunci când strângi frunza în pumn

și curge din ea culoarea vieții.

Sau ca atunci când despici ploaia în două

cu umbrela pe care o fată nefiresc de subțire

cântă la violoncel.

Să privești toamna în ochi

n-ar fi atât de greu

dacă n-ar fi glasul afon al vântului

când prea ascuțit când prea gros

încât fata subțire de pe umbrela mea

strânge partitura în pumn

să curgă din ea muzica vieții.

Lasă un răspuns