Am lăsat în urmă ploaia

ca pe o poveste scrisă cu neîndemânare

de un Dumnezeu plictisit.

Cu sufletul umbrelă am tăcut

să nu-mi cadă grea noaptea

cu vorbele ei lungi

îmbibate de visele altora.

Tu nu mă mai cauți demult

printre voalurile negre ale nopților dintâi

pentru că știi

ploaia își va șterge urmele

de pe durerea pământului

și va uita.

Poate că ar fi trebuit să mă cheme Eva

doar atunci când plouă

și când visez.

Lasă un răspuns