Mai întâi o gândeam

în timp ce călcam niște rufe

apoi o respiram în timp ce

aș fi fumat o țigară

cu ochii pierduți pe fereastră

numai că m-am lăsat.

Intra în plămâni cu o viteză amețitoare

se ciocnea de pereți

provoca mici cutremure de adâncime

smulgea un suspin ceva

și era expirată pe vreo bucată de hârtie

ca o tuse.

Nici nu știu de ce se chema poezie

nu era deloc simandicoasă

nu spunea povești

nu te ținea prea mult de vorbă

dacă o întâlneai pe vreo stradă

o simplă lovitură de grație

și atât.

 

Era doar un loc de dat cu capul

un loc în care îmi făceam

mereu dreptate.

 

Lasă un răspuns