Niciundele intrase pe furiș în viața ei, smulgându-i pașii care, altfel, ar fi trebuit să meargă spre undeva.

Niciundele își făcuse loc peste tot, în nopțile ei, în patima ei, în inima ei, cotrobăind nemilos prin orice privire aruncată neglijent spre ceva.

Niciundele se împăca destul de bine cu nicicând. Își trăgeau amândoi ciorapi de damă pe cap și plecau la furat vieți. Le puneau în câte o colivie, nici măcar aurită, să numere secundele, străzile, gândurile, fără să fie vreodată acum și aici. Doar atunci și acolo.

Niciundele s-a crezut veșnic până când privirile ei s-au întâlnit cu ale lui și au pornit unul spre celălalt. Niciundele a trebuit să cedeze, dar a intervenit, operativ, nicicând.

Lasă un răspuns