Viața ei ca o pistă pentru biciclete, nu începea într-un loc anume și nici nu se încheia undeva. Era mai degrabă un soi de circuit închis, o capcană anonimă, destul de asemănătoare cu libertatea. Intrușii aveau interdicție totală, doar cei ca ea, cu privirile înalte și picioarele desprinse de pământ călătoreau rotund, ca pe o margine de pahar, spre locul de plecare. Afișul cu închis nu mai era de mult actual, lansarea oficială a vieții ei ca o pistă de biciclete se făcuse de mult, de pe vremea primelor tăceri și a primelor cuvinte. Adormitele ei vieți s-au trezit atunci cerându-și dreptul la viață. Femeia floare devenise femeie cuvânt, apoi femeie pâine.

Era vorba despre un oraș în care n-au existat niciodată piste pentru biciclete.

Lasă un răspuns