Îmi iau universul la pas, cutreier prin asfințitul fără nume, caut ceva ascuns, un desen cu tușe târzii, un labirint mascat de un cer cuminte, o liniște cum nu s-a mai auzit. Cobor fruntea căutând sprijinul unor palme îndrăgostite de trecut. Sunt neliniștite ca amintirile, calde ca uitarea, palme eliberate de îndoieli. Mă rumeg și mă declar întreagă, chiar și fără inimă pot ajunge, chiar și fără gânduri pot să mă întorc. Camera are atâția pereți câți îi trebuie, ziua atâtea ceasuri câte i se cuvin, eu atâția pași cât să străbat prin mine, nimic nu e unde n-ar trebui să fie, totul e acolo de unde a început.

Îmi iau universul la pas, de parcă mi-ar fi dor să-mi fie dor de mine.

 

Lasă un răspuns