Cel mai greu a fost să treci pragul casei mele, peste cel al sufletului te-am trecut chiar eu, l-am descuiat cu cheia atârnată la gât încă de când eram în clasa întâi (cu cheia aceea am deschis toate ușile vieții). Cum spuneam, ușa sufletului se deschide doar pe dinăuntru, tu singur nu ai fi avut nicio șansă să zărești mirarea de dincolo, tăcerea cuminte și lumina rătăcită prin colțuri. Nici nu a fost nevoie să bați prea mult, nici să cânți serenade ferestrelor închise, copilul ascuns înăuntru te aflase deja, simțise venirea ta și ți-a oferit ofranda cea mai de preț: clipa. La început n-ai prea știut ce să faci cu ea, e un cadou sau un blestem, o binecuvântare sau o șaradă. Era atât de simplu să o iei și să pleci, dar n-ai putut, ai rămas cucerit de perfecțiunea ei, ai vrut să fie a ta pe veci, să o îmbraci ca pe o haină, să faci parte din ea până la sfârșit. Care sfârșit, ai să mă întrebi, doar clipa nu se sfârșește niciodată. Care niciodată, am să te întreb, dacă nu este acum nu e nici niciodată.

Cel mai greu a fost să pleci din casa mea, din suflet nu ai să-mi ieși niciodată.

Lasă un răspuns