Mai spre după-amiază orașul scoase din pivnița ploii un soare albăstrui. Locuitorii au ieșit încolonați, spectatori absenți, să privească minunea pâlpâitoare ca o lumânare de priveghi. Bucuros de audiență, cerul a lăbărțat instantaneu un curcubeu superb ca trupul unei femei întins în patul iubirii. Cam ca într-o pictură barocă. Frunzele copacilor zornăiau încă în bătaia vântului, mărunțiș verde în buzunarul pământului. Păsările, până atunci tăcute, au apărut de nicăieri strigându-și bucuria cu triluri moi de ocarină.

Nimic nu se întâmplă mai departe, spectacolul naturii e de ajuns.

Lasă un răspuns