Când îți cade în mână o carte excepțională, una care se mulează perfect pe sufletul și trăirile tale, o citești de mai multe ori. Așa mi s-a întâmplat după ce, la ultima întâlnire a Serilor Literare de la Atelier, am cunoscut-o pe Elisabeta Iosif și am avut privilegiul de a primi un exemplar din romanul ”Contele de Madeira”. Mi-a fost clar de la început că o singură lectură nu-mi va putea dezvălui toate nunațele și mesajele ascunse ale acestui roman fantastic. Abia după ce m-am întors din concediu (un concediu în care m-am apropiat mai mult de cultura și tradițiile zonei de nord a țării, de mănăstirile aducătoare de pace în suflete, dar și de înălțimile maiestuoase ale munților) am fost cu adevărat pregătită să citesc și să încerc să înțeleg proza complexă a doamnei Elisabeta Iosif, plină de elemente fabuloase, de personaje mitologice, de fenomene miraculoase dar și de o prezență continuă a muzicii la cel mai înalt nivel al său.

Deși poate fi asemănat cu un puzzle, cu piese pe care cititorul este invitat să le combine așa cum îi este lui pe plac, romanul ”Contele de Madeira” mi-a lăsat o puternică impresie de continuu, de segment aparent rupt dintr-o lume care exista înainte de primul cuvânt și care nu se sfârșește nici după ultimul, continuând să existe, să se întindă înapoi spre trecut, dar să se și înoiască spre un viitor pe care nu îl poate prevedea nici măcar scriitoarea. Succesiunea evenimentelor, ritmul sprinten și chiar jucăuș al scriiturii domniei sale, inserțiile neașteptate, precum dialogurile cu poetul Ovidiu sau cu zeul Appolo, fenomenele paranormale care fac parte din cotidianul romanului sunt, poate, cauzele acestei impresii de atemporal, de continuu, care te urmăresc pe tot parcursul cărții.

Iubirea dintre cele două personaje principale, Victor și Isabella, n-ar fi putut exista ruptă de vraja muzicii din sonatele și simfoniile lui Beethoven, de ”acordurile frenetice din compoziția cu sonorități ”oftate” ale lui Chopin”, cântate cu atâta măiestrie de Isabella. Natura însăși, reacționează și relaționează până la extaz cu acordurile grandioase ale muzicii capabile să recreeze universul. ”Pianul a fost așezat la marginea prăpastiei, pentru a lega lumile, pentru a crea grandoarea patetică a Simfoniei a III-a, în acea tristețe crescătoare de mari dimensiuni, construind asupra mea, a naturii și a tot ce mă înconjura o boltă sonoră, un alt univers…”.

Un personaj ce se încadrează perfect în structura inefabilă a romanului, mătușa Varvara, aparent o femeie simplă, de la țară, pricepută la descântece, își dezvăluie treptat capacitățile paranormale și caracterul esoteric al cunoștințelor deținute. Ea nu doar îl vindecă pe Victor de vătămările corpului fizic, ci îl și reechilibrează energetic și spiritual, ajutându-l prin metode terapeutice alternative, precum practica psihoterapeutică a visului în stare de veghe, să creeze o altă posibilă realitate.

”- Gândul este o vibrație.

– Dumnezeu ne-a așezat într-o fereastră cosmică.

– Puterea imaginației este de a crea realitatea.

– Noi doi am creat acum o posibilă realitate. S-ar putea să se contureze curând.”

Poezia este și ea omniprezentă, atât prin versurile care folosesc drept mod de comunicare între îndrăgostiți, dar și prin scurtele descrieri presărate de-a lungul romanului, prin care scriitoarea își dezvăluie latura profund lirică. Nici pictura nu este uitată, nici frumusețea grădinilor de trandafiri, chiar și rafinamentul bucătăriei transformată în filozofie gurmandă dar și în gustul idilic al copilăriei din Maramureș a Isabellei, toate aceste elemente pun la lucru simțurile cititorului, care aproape că percepe transmisia de arome din proza rafinată a scriitoarei.

Spiritualitatea, apropierea de iluminare, revelațiile supranaturale sunt, însă, octavele principale ale concertului creației pe care scriitoarea îl preamărește în fiecare capitol al romanului. Toate simțurile sunt antrenate în ”gustarea” desăvârșirii. ”Muzică în straturi colorate, atunci, când lumina are și un gust straniu! Imaginea cântă, sunetele respiră în aromele acestui amurg! Numai tu poți crea acest univers!”

Insula Madeira, de o frumusețe ”de dimensiuni vibratorii” este în romanul doamnei Elisabeta Iosif mai mult decât o perlă a oceanului, are un rol la fel de important în dezvoltarea spirituală a personajelor. ”Contesa de Madeira spunea, că aici a învățat modalitatea de a vedea în invizibil. De a tăia întunericul transformându-l în particule de lumină…”

Este evident că scriitoarea Elisabeta Iosif, care a debutat în anul 1985 tot cu proză fantastică în volumul de povestiri ”Zeița fără chip”, dar a publicat și eseuri și trei volume de poezie, preferă să aleagă din dualismul inerent al universului, doar fațeta luminoasă, înălțătoare, spre care îl călăuzește cu blândețe pe cititor, ridicându-i acestuia vibrația, la fel ca o străveche terapie orientală.

Lasă un răspuns