Poate că mâine n-am să te mai recunosc. E noapte între noi. Ne ascundem fiecare în visele celuilalt, până nu mai găsim drumul înapoi. Firmiturile din pâinea trecerii noastre și-au pierdut puterile, nu ne mai cheamă spre răsărit, au făcut pact cu apusul, să nu dea oboseala inimii de gol. E încă bine și e încă rău, scriu încet, cuvânt după cuvânt, gândesc pentru a uita să simt, lepăd cămăși albe de lumină din fereastra ochilor. Nu te întreba de ce e târziu, de ce aștept mereu sfârșitul zilelor ca să renasc, tot mai vie, tot mai nouă, tot mai cineva fără ascunzișuri, larvă, crisalidă, fluture orb, tot mai eu, cea care tace din nou și din nou iarăși tace.

Poate că mâine…

Lasă un răspuns