Femeia aceea înaltă ca o soprană îmi povestea visul cu brațe lungi îmbrățișând iubiți fără nume, fără chip, doar umeri înalți sprijin pentru tăceri mai grele decât orice cuvânt.

Femeia aceea purta rochii subțiri prin care se zărea învelișul moale al sufletului și al cântecelor la care doar timpul vibra când vântul nebun de legat răscolea mătasea toamnelor nesosite încă.

Femeia aceea cu chipul prelung nici nu zâmbea, nici nu plângea, era o părere de rău senină ca un păcat ispășit doar în gând, dincolo de locul unde se zboară, unde se trăiește, unde se privește înăuntru.

Femeia aceea ascunsă își număra eclipsele ca pe o geometrie străveche, ca pe un tren fără vagoane, fără gări, ca pe un rai pe care nici Dumnezeu nu-l cunoaște decât prin îngerii săi fără nume.

Femeia aceea blondă și-a dorit să fie chiar de ziua ei.

 

 

Lasă un răspuns