S-a întors toamna în seara aceea. Plecam și ploaia ar fi vrut să mai stau, să sparg lacătele tăcerii, cu darul inimii negânditoare, iarbă a fiarelor fără cuvânt, fără speranțe, fără viitor.  A venit împreună cu tristețea unei nopți, călătorie low-cost de la un capăt la altul al vieții, cu toate ferestrele deschise spre stelele ce au năpădit cerul, mătreață în părul nepieptănat al zeilor. Poate că și inima are nevoie de găzduire, de o cameră la mansarda oricât de îngustă a palmelor tale din care cresc fluturi grei de lumină. Poate că și ochii au nevoie de o privire neîncepută, de o privire nouă, doar pentru ei, de un ”mai stai” ca o poruncă fluturată de gene. Poate că și visele au nevoie de un liman, de un mal în care să-și spargă valurile, de un adăpost blajin dincolo de primejdiile nopților.

Atunci timpul s-ar trezi mai devreme ca să-ți aducă cafeaua cu gust de dragoste și ploi.

Atunci nici n-ar mai fi nevoie de toamnă, încă o vară ar sălășlui în noi.

Lasă un răspuns