Ce bine că tăceam

când tăvălugul apusului

trecea peste trupurile noastre

mai reci decât ochiul neted al lunii.

Țineam și noi ochii închiși

orice tremurat de gene

ar fi sugrumat pietrele adânci

ale gândului

ar fi pornit furtuni

în paharul cu apă

din care beau

însetate umbrele noastre.

Să mai poți suporta mângâierea

fără să devii cântec

fără să devii noapte

fără să mori a nu știu câta oară

otrăvit

cu pilula iubirii

să vrei nimic

și să ai totul

cât ai clipi

și ar adormi o novă.

 

Lasă un răspuns