În așteptarea frigului mă metamorfozez în albie. Apele mele vor mai curge încă, vor fredona melodia respirărilor tăcute, a umilinței frunzelor obligate să cadă încet, spiralat, de o frumusețe fără demnitate și fără cusur. Ascult cu inima strigătul izvoarelor care mă vor întoarsă din drum, mă vor din nou copilă/subțire ca o creangă de alun, copilă/degete lungi, păr cârlionțat, copilă/cum n-o să mai fiu decât în ziua morții. Dar mâine va veni o toamnă. Vor striga berzele să plecăm cât mai e timp, rămân ele să ne apere catedralele, chiar și fără să se roage, Dumnezeu le va auzi, când vor cere ca soarele să răsară din nou. Ne va chema pânza de pe cel din urmă șevalet, să-i sugrumăm verdele copacilor și să-i înlăcrimăm albastrul cerului. Ni se vor topi inimile la lumina fiecărei frunze foșnitoare ca o rochie de păpușă pierdută prin parc.

În așteptarea frigului îmi pun aripi de șindrilă și zbor. Iubi-mă-vei cândva.

Lasă un răspuns