Nu știu ce să-ți spun despre mine – sunt sub piele tot atât cât sunt și în afară, despre ani – tobogane pe care aluneci fără să te oprești vreodată, despre tăceri – pietre închinate unui Dumnezeu fără inimă. Mă ascund în buzunarul copacului, să nu cad, frunză, să nu mă sfâșie vântul și să mă arunce pradă unei toamne pe care nu o mai recunosc, așa cum nu îmi mai recunosc chipul în oglinda paralelă a timpului. Găsește-mă tu primul astăzi, de-a v-ați ascunselea, jocul preferat în care câștiga, până la urmă, numai moartea.

Până la urmă, viața e numai acum, când te caut, frunză, sub piele.

Lasă un răspuns