Umbrele nu au glas

mătură pământul

mările

zidurile

cu inima lor.

Un fel de selfie fără chip

un fel de brațe apucătoare

intrigante

coboară scări

frânte în bucăți

scriu și ele poezii

în gând

visează absurd că ar avea un suflet

și ele

zac bolnave de tristețe

de dor

de inimă rea

nopțile fără lună.

Când se ridică în picioare

cei dinainte simt și ei

în sfârșit

cum tremură pământul

mările

zidurile.

Epicentrul așteaptă

timpul să stea.

Lasă un răspuns