Crescusem destul de mult

nu mai încăpeam

imensă

in baierele timpului.

Și nici măcar nu mă grăbeam

priveam în gol

la fel ca norii gângavi

scufundați în cerneala timpurie a cerului.

Vara se sfârșise deja.

Îmbrăcată în cămașa de lumină

miroseam fiecare floare

abătută de iminența ofilirii.

Îmi spuneai

ai nevoie de glezne subțiri

și suflet ușor

pentru a păși peste pragul

dintre două anotimpuri.

Îți spuneam

dă-mi doamne o coloană vertebrală

din strune de vioară

să-mi cânte toamna

simfonia vieții

cu arcușul tandru al morții.

 

Lasă un răspuns