Crescusem destul de mult
nu mai încăpeam
imensă
in baierele timpului.
Și nici măcar nu mă grăbeam
priveam în gol
la fel ca norii gângavi
scufundați în cerneala timpurie a cerului.
Vara se sfârșise deja.
Îmbrăcată în cămașa de lumină
miroseam fiecare floare
abătută de iminența ofilirii.
Îmi spuneai
ai nevoie de glezne subțiri
și suflet ușor
pentru a păși peste pragul
dintre două anotimpuri.
Îți spuneam
dă-mi doamne o coloană vertebrală
din strune de vioară
să-mi cânte toamna
simfonia vieții
cu arcușul tandru al morții.
