Trebuie să ai curaj
să te afunzi în singurătate
ca într-o cochilie flămândă de trup.
Toată noaptea ai frământat vise
de care vrei să scapi
să le depui ofrandă
la monumentul tăcerii
să speli lumina zilei care-ți va urma
cu apele reci ale nebuniei.
Poate că brusc
vei începe să simți
că ești propria ta rezervă
nu te mai poate înlocui decât ceața
unui noiembrie căzut în dizgrație.
De data asta
salvarea trebuie să vină încet
fără sirenă și girofar
să ai timp de-o țigară
și să te gândești
ce simplu e să fii
poetul demon al uitării.
A contemplative reflection. (And I love the cigarette too) 🙂
I’m trying to quit smoking …