Îmi vorbeai de ceva timp. Foloseai cuvinte precum iarnă, singurătate și liniște. Felul cum îți rotunjeai gura, încet, senzual, mă făcea să te privesc mai mult decât să te ascult. Și chiar dacă te-aș fi ascultat, nu știu ce fel de cuvinte aș fi auzit. Și cum. Unele mi-ar fi atins urechea diafan, strecurându-se șerpuit printre circumvoluțiunile creierului, urmând cărările rătăcitoare ale nervilor până la rădăcinile, devenite brusc erecte, ale firelor de păr de pe brațe. Altele m-ar fi lovit cu brutalitate în centrul veșnic dezechilibra(n)t al emoțiilor, provocând spasme aproape erotice, aproape sălbatice, aproape divine, în carnea prea închisă în sine. Poate părea ciudat că între noi nu pluteau sunete ci culori. Un pian ilustru transforma fiecare apăsare a vocii tale într-o undă cromatică istovitoare care se arcuia spasmodic formând vârtejuri în pupilele dilatate de teamă. E adevărat că pianele nu fac asta, dar ar trebui să o facă. Când spuneai zăpadă eu mă prăbușeam sub greutatea albă a unui trup prea dornic să simtă și să rodească. Când spuneai liniște eu simțeam șoaptele roșii sufocante ale respirației tale alintându-mi urechea. În clipa aceea ți-am spus să taci.

Poate că voi vorbi și eu cu inima ta vreodată.

Lasă un răspuns