Întunericul zâmbea.

Cădeau florile de cireș

cădeau florile de măr

cădeau și stelele deodată cu ele

noaptea nu se mai simțea atât de singură.

Dimineața nu-ți venea să crezi.

Te împiedicai de mormane de flori

și de stele

ștergătoarele nu făceau față să curețe parbrizul

de atâta alb.

Făceai repede un bulgăre seducător

și-l aruncai înspre un tăcut

un plictisit

sau un îngrijorat

cum sunt atâția

dimineața

pe stradă.

Râdeai

și așteptai

să plouă.

Lasă un răspuns