Să zicem că s-a întâmplat din nou

să fie toamnă.

Să zicem că ne era dor,

vântul furnicar ni se strecura pe sub rochiile

încă subţiri,

dimineaţa ne ademenea cu un fel de zâmbet

fără cusur.

Chiar,

tu ce mai faci?

Erai aproape viu

aproape fericit

aproape sincer când te priveai în oglindă

mai erau doar 100 de zile

100 de nopţi

în care să te iubeşti şi să te ierţi.

Plecai atunci

spre nicăieri

cu buzele roşii ca sângele

şi inima învelită în ziare vechi.

Iar toamna îşi trecea degetele

prin părul tău de frunze

adormind.

 

Lasă un răspuns