Să zicem că s-a întâmplat din nou
să fie toamnă.
Să zicem că ne era dor,
vântul furnicar ni se strecura pe sub rochiile
încă subţiri,
dimineaţa ne ademenea cu un fel de zâmbet
fără cusur.
Chiar,
tu ce mai faci?
Erai aproape viu
aproape fericit
aproape sincer când te priveai în oglindă
mai erau doar 100 de zile
100 de nopţi
în care să te iubeşti şi să te ierţi.
Plecai atunci
spre nicăieri
cu buzele roşii ca sângele
şi inima învelită în ziare vechi.
Iar toamna îşi trecea degetele
prin părul tău de frunze
adormind.
